Inidan plane crash survivors talk

În accidentul aviatic din India de acum două zile au murit 159 de persoane. Şapte au supravieţuit însă îm mod miraculos.
Iată ce povestesc: "Stateam pe locul cu numaul 23 si asteptam nerabdator sa aterizam. Avionul a atins pamantul, apoi a urmat o izbitura puternica, avionul s-a dezechilibrat si a iesit de pe pista," a povestit Joel Pratap D'Souza, in varsta de 24 de ani."Pilotul a pierdut controlul avionului, incerca sa il opreasca, nu a reusit si am ajuns in padure. In cateva secunde cabina s-a umplu cu fum si aeronava s-a rupt in bucati. Am vazut flacari venind de la avion si am auzit o explozie puternica"
Un alt supravieţuitor îşi aminteşte: "Avionul a pierdut controlul si s-a dus inspre jungla. Imediat a fost o explozie, am incercat sa sarim dar nu am reusit din cauza fumului. O parte din avion a luat foc si a fost o ruptura in avion. Impreuna cu alti sase am scapat, mi-am ars mana si fata cand am iesit prin spartura din avion. Am mers aproximativ jumatate de kilometru de la locul accidentului si am fost salvati de localnici, care ne-au dus la spital. A fost o experienta terifianta si sunt norocos ca sunt inca in viata."

Aeronava a explodat sâmbătă, în Insulele Mangalore. Avionul Boeing 737-800 transporta muncitori care se întorceau din Dubai.
Sura : Hotnews

Încă o lecţie!

Am primit acum ceva de timp pe mail o povestire de-a Ştefaniei şi, din nou, nu am vrut să îmi bag coada, drept pentru care am hotărât că este cel mai bine să fie publicată exact aşa cum am primit-o, pentru un plus de suspans. Let s read it!
"Citeam povestea cu Ioana si mi-a venit in minte un eveniment care s-a intamplat in Valcea, anul trecut. Gazduiam un tip din Bucuresti si, plimbandu-ne prin parc, am vazut ca era un meci pe stadion si am zis sa mergem. Am stat la meci si apoi am plecat spre centru. Cand am ajuns la statia de autobuz de pe Stirbei Voda, Stefan a realizat ca nu mai are portofelul cu el. Avea foarte multi bani la el, cadruri, legitimatii.
El s-a intors spre stadion, timp in care eu am inceput sa intreb oamenii pe strada daca nu au gasit cumva un portofel. Dupa 5 minute, ma suna Stefan foarte fericit. Portofelul lui fusese gasit de niste politisti, care, dupa ce s-au uitat in el (normal, suntem totusi in Romania), au decis sa i-l returneze. Mi-a zis ca nu ii lipsea absolut nimic din el. Cred ca a avut un noroc urias ca, pierzandu-si portofelul intr-un stadion full de oameni, sa il gaseasca tocmai niste politisti."

Someone said that love has killed more people than Cholera..

Ascultam într-o zi John Legend pe youtube, când un comentariu al cuiva mi-a sărit în ochi. Uite ce spunea :

"7 months ago 55

I fell in love with a girl when I was 12, each day I'd walk her home from school ,each day I spend hours with her. I spent four years asking her to be mine. when we turned 16 she said yes, we were together for just a short while, she met someone else and we split up.
we didn't see each other for 7 years, then had a chance encounter, we didn't tell each other but we were still in love.
we're now 38, both still in love, still waiting for Someday, we're working on it :)
never give up!"

Poate romantic, poate patetic, mie mi s-a părut interesant însă interesant cum oamenii îşi expun poveştile în spaţiul virtual.
Ah...Melodia era Someday-John Legend

Ultimele 26 de zile ale lui Left Eye

VH1 şi VH1 Soul lansau în 2007 un documentar considerat şocant. Ultimele 26 de zile ale Lisei Lopes, solista TLC, cunoscută şi sub numele de Left Eye, inclusiv momentul accidentului fatal au fost cuprinse în acest film. Materialul a fost realizat cu imagini surprinse tocmai de ea, care filma tot ce i s-a întâmplat în acea perioadă, pe care ea o considera de purificare, de analiză şi de meditaţie. Îşi dorea un documentar despre viaţa ei, în care să explice şi să clarifice numeroasele scandaluri în care fusese implicată, toate povestite de o nouă "Left Eye", cea care credea într-un medic miraculos, în numerologie şi care îşi dorea să construiască un centru de ajutor pentru copii în Honduras. În ultimele zile de filmare devenise obsedată de anumite premoniţii, accentuate de accidentul în care un copil murise, lovit de maşina în care şi ea era pasager.
Am ataşat prima şi ultima parte dintr-o poveste interesantă, ca să vă faceţi o idee.
Vizionare plăcuta! :)

Confession : " My life with Asperger's Syndrome"

Un alt fel de feminism

Ora 12 în Bucureşti. Aştept un taxi în faţa blocului, făcându-mi vânt în mod nervos cu un şerveţel. După zece minute apare şi maşina. Taximetristul, un bărbat de aproape 40 de ani, îmi cere scuze bâlbât pentru întârziere. Un "aşa e traficul în Bucureşti" venit din partea mea îi declanşează avalanşa de frustrări, astfel că limitatoarele de viteză, Primăria, Poliţia, hoţii de fier vechi, educaţia şoferilor, căldura prea mare pentru luna mai, toate contribuiau la viaţa sa nefericită, pe care eu aş fi putut să o consiliez. Mă simţeam ca în rubrica emisiunii "Garantat 100%", în care diferiţi taximetrişti îşi spun părerile despre viaţă. Cum bunul simţ este şi el calitatea pe care orice vorbitor o are în exclusivitate, dar pe care cei din jurul său niciodata nu o capătă, taximetristul mi-a rememorat o situaţie penibilă, care l-a făcut să demisioneze de la compania la care lucra înainte. Într-una din obişnuitele zile aglomerate de pe o strada din Bucureşti, o femeie iese din parcare fără a semnaliza, exact prin faţa taximetristului povestitor. Acesta reuşeşte să evite o coliziune şi îi face semn discret că nu a procedat corect. "Domnişoară, ce a urmat mi s-a părut inuman!", îmi spune bărbatul ridicându-şi ochelarii de pe nas. Femeia îi transmise un mesaj nu tocmai academic, gestual, cu un singur deget, acela mijlociu. Că un alt şofer din trafic dăduse semne de mitocănie nu era grav, problema era că acest şofer era tocmai o femeie, care îndrăznise să manifeste semne de vulgaritate, iar această femeie trebuia pedepsită, în numele tuturor bărbaţilor care iubesc femei pudice, dar care îşi manifestă dragostea în cel mai vulgar mod. Aşa că tânăra şoferiţă a fost binecuvântată pentru curajul său cu multe cuvinte necenzurate, ameninţări şi feţe acre. "Nesimţite sunt domne' piţipoancele astea", exclamă justiţiarul. Şi, ca să fie completă drama sa, mai târziu a aflat că individa îi făcuse plângere la compania la care lucra. Jignirea a fost prea mare, se ajunsese prea departe în lupta cu o femeie, aşa că bărbatul şi-a ascultat orgoliul şi a demisionat.
A cui a fost, aşadar, vina? Cine nu a înjurat suficient de obiectiv?

O revelaţie, două, trei...

Poveştile sunt peste tot unde întorci capul, peste tot unde îţi laşi urechea să audă. Că nu avem timp să ne lăsăm simţurile să se lipească de ele, este în dezavantajul nostru. De aceea şi postările mele au fost atât de rare. Şi nu, nu este o scuză pentru doamna profesoară Irene Buhăniţă, care îmi va nota acest blog la finalul semestrului, este doar o mică observaţie a mea.
Tocmai atunci când hotărâsem să vorbesc cu o mie de persoane şi să aflu o mie de povestiri, naratorul meu s-a enervat şi m-a făcut personaj static. Mi-am rupt piciorul. M-am gândit că s-a terminat cu blogul meu, mi-am semnat sentinţa la restanţă. Nu am avut parte de un moment revelator, aşa ca în filme, atunci când am picat de pe bicicletă şi mi-am fracturat cele trei oase, însă mi-am dat seama ca va fi o experienţă interesantă, o mică poveste a mea.
Pe cât de absurdă a fost întâmplarea, pe atât de plină de învăţături. Mi-am reinventat orice activitate. Am simţit miros de clor în spital, am fost plimbată cu căruciorul de către infirmieri, mi-am dat seama că partea feminină primeşte mai multă atenţie şi empatie.
Picăturile de inedit nu sunt nici căzăturile din cauza cârjelor şi nici frustrarea din discuţiile cu medicii care dau din umerii trişti că spitalul lor este în faliment şi mă trimiteau acasă, tot într-un picior. Nici oamenii de pe stradă care simulau compasiune şi se străduiau să nu ma doboare în viteza lor nu mai sunt interesanţi, concluzia mea a fost doar că timpul liber nu este bun.

În dragoste, în război şi în reportaj totul este permis. Sau nu...

Aşa cum există poveşti pescăreşti, vânătoreşti sau de campanie, există şi poveşti "reportereşti". Jurnalistul, mai cu seamă reporterul, trece printr-o mie de situaţii ciudate pe care trebuie să le transforme în ştiri. Nu ştiu voi, dar eu mereu m-am întrebat, urmărind o transmisiune directă din "the middle of nowhere", cu câţi încăpăţânaţi a discutat, câte perechi de pantofi a rupt, câte aminţări a primit şi cât de mult aer a tras în piept până să le spună "Bună seara" telespectatorilor adânc înfipţi în fotoliu.
Întâmplarea (foarte plăcută, de altfel) a făcut să discut cu Ovidiu Buduşanu, actual editor la Observatorul de la Antena 1. După ce, timp de câţiva ani, a fost reporter de noapte, povesteşte calm, trăgând dintr-o ţigare pesemne foarte tare, întâmplări nu din irealitatea imediată, ci fapte. Slideuri din viaţa unui reporter. Slideuri succesive, care cuprind doar 1% dintre toate peripeţiile prin care a trecut. Partea care îmi făcea coroniţă cu semne de întrebare în jurul capului în legătura cu profesia asta a fost cea cu elementele cele mai cunoscute în jurnalele noastre de ştiri. Ţigani ( da, îmi asum termenul), nuntă, scandal, gălăgie.
Ovidiu Buduşanu îşi amintea cum într-o noapte a primit telefon de la o persoană importantă din televiziunea la care lucra pe atunci, prin care era trimis la o nuntă foarte colorată prin costume, voci şi muzică. Locaţia era chiar între blocurile unde cei care doreau să doarmă erau condamnaţi să audă dedicaţii şi ţipete. "Ajuns la faţa locului", după cum clişeul o spune, observă echipele de la Poliţia Comunitară cum pleacă resemnate. Era o misiune mult prea dificilă pentru ei. Se pare că a întrerupe buna dispoziţie a petrecăreţilor nomazi e ca şi cum ai încerca să convingi gruparea Al Qaeda să renunţe la atentate şi să se apuce de cusut goblen. Aşa că reporterul şi editorul încearcă să păşeaşcă printre nuntaşi, care se arată din ce în ce mai fioroşi pe măsură ce văd camera de filmat. Nu ascultă vreun cuvânt, aruncă înapoi doar ameninţări. Şi nu unele uşor de ignorat. Singura soluţie era să plece. Cu toate acestea, filmarea trebuia să se facă. Din acel loc sigur nu se putea realiza, ar fi însemnat dorinţă de spitalizare. Creativitatea jurnalistului i-a salvat şi de data aceasta, cei doi au mers la cel mai apropiat bloc, din balcoanele cărora se vedea mai bine scena destrăbălării nuntaşilor. Aici au bătut la fiecare uşă, la miezul nopţii, încercând să îi convingă pe locatari să le permită să filmeze din balconul lor. După foarte multe încercări, au găsit o cunoştinţă, absolut întâmplător, a lui Ovidiu, care i-a lăsat să facă ce îşi propuseseră, fără ca nuntaşii să îi vadă.
Filmarea s-a făcut, însă nu s-a transformat niciodată în ştire. Nu avusese toate calităţile unui eveniment jurnalistic, în cele din urmă. Deşi reporterul avusese toate elementele de curaj ale unui bun jurnalist. A meritat riscul? Sigur, ordinul venise "de sus". Printre locatarii perturbaţi se afla o cunoştinţă a dumnealui.
Poate dacă povestiri de genul acesta ar ajunge la urechile tuturor celor care se visează reporteri, s-ar înjumătăţi numărul celor 1300 de candidaţi la admiterea de la FJSC. Poate din Irak ne-ar transmite domnişoarele cu zâmbet larg, care până mai acum ne spuneau cum le merge balanţelor şi capricornilor. Ar fi mai bine, nu?

Despre comunism şi alţi demoni

Urmează o povestire puţin atipică. Nu avem narator creditabil, din moment ce persoana care mi-a povestit este necunoscută vouă. Nu bag mâna în foc de veridicitatea detaliilor, cert este că personajul a trăit undeva în Râmnicu-Vâlcea şi încerc să aflu mai multe despre el. Promit. Nu voi începe ca Ion Creangă, dar o să vă pun puţin în temă.
O cunoştinţă, genul de persoană care întotdeauna adună ochi miraţi în jurul său, mi-a povestit o amintire din tinereţea sa, când, instalator fiind de meserie, a mers să repare conducta de gaz din casa unui cizmar. Unul din mulţii cizmari ai României. Şi preşedintele fusese unul, în vremea când scena asta se petrecea, cândva prin anii 70. În timp ce conductele de gaz sufereau reparaţii, cizmarul se răzbuna pe o pâine veche, răbufnind şi comprimând toate frustrările regimului în înjurături adresate alimentului. De urări şi blesteme nu a scăpat nici Nicolae Ceauşescu, în spatele căruia era pus tot necazul de a avea o pâine uscată. Au urmat bătăi nervoase cu pâinea în masă, înjurături, jigniri, orice numai cultul personalităţii nu era. Instalatorul îl sfătuia să fie mai discret, pentru că ferestrele deschise şi faptul că stătea la parter ar fi putut constitui pericol. După aproape o oră, cineva bătea la uşă. Era un aşa-zis securist, care îl invita pe cizmarul guraliv la Miliţie. Grimasa cizmarului arăta un "iarăşi voi!". A transmis scurt că se va întoarce repede. Aşa s-a şi întâmplat. La "Miliţie" se repetase ceea ce îl scăpase de probleme de mai multe ori. Cizmarul acesta era nimeni altul decât cel în atelierul căruia "Cizmarul-şef" al ţării îşi făcuse ucenicia. Exista şi o poză cu ei amandoi, nelipsită în portofelul lui, care îi servea drept paşaport de ieşire din orice secţie în care Securitatea îl ducea de atâtea ori pentru manifestările sale nervoase împotriva regimului.
Mie mi-a plăcut să ascult povestea aceasta. Îmi place să o spun şi mai departe. Cândva, cizmarul ăsta a existat. Probabil există mii de astfel de poveşti, ca şi cele din "Amintiri din epoca de aur", am putea să le strângem aici. Ce spuneţi?

Când îţi pierzi capul odată cu portofelul

Povestea numărul doi vine de la Ioana, căreia i se întâmplă în Danemarca lucruri care în România ar avea altă finalitate. ( Ştiu, tot Danemarca, e o coincidenţă!)
Îmi povestea acum câteva zile cum îşi îndesase, ca o domnişoară precaută, toate lucrurile în buzunare înainte să plece să se plimbe : portofel, chei, telefoane etc. După ceva timp de mers, observă că îi lipseşte portofelul, adică bani, carduri, acte de identitate. Într-o ţară străină oricine se sperie şi mai tare. E sentimentul acela, de "ce mă fac eu acum?" După câteva căutări, se întoarce acasă, unde află că o bătrânică simpatică îi găsise lucrurile şi i le adusese la adresa din acte. Frumos, nu? Voi de câte ori aţi pierdut ceva şi v-a fost înapoiat totul întreg? Mie niciodată. Toţi visează să găseasca un portofel cu banii destinaţi unei excursii într-un ţinut exotic, dar nimeni nu include în vis şi disperarea celui care i-a pierdut.
De menţionat ca după happy-end-ul acesta Ioana a mai pierdut o dată portofelul. După o zi doar. Şi aşa mi-am amintit cum, după ce o condusesem la aeroport în vară, după ce aterizase în Copenhaga, a trebuit să se urce în trenul către Arhus.Vorbeam la telefon, discutam despre copiii de lângă ea, care aveau dezbateri neobişnuite când îmi spune brusc speriată: "Anca, am greşit trenul! Ăsta duce către Malmo, în Suedia." A ajuns, până la urmă, cu bine şi la destinaţie.
Ioana, îmi pare rău că te dau ca exemplu negativ, însă cineva trebuie să înveţe că portofelul se poartă legat de gât şi că nu trebuie să schimbi destinaţiile aşa uşor, fie ea Suedia atrăgătoare. :)

Prima poveste...

Deşi am prins frânturi de la mai multe persoane, prima povestire concretă a venit direct pe blog. Comentariul lui Ionuţ Rusu, căruia îi mulţumesc, cuprinde şi o povestioară foarte interesantă. Îl voi cita direct:
Era ianuarie in clasa a 12a, adica acum 2 anishori. Pe 11 ianuarie era majoratul unei tipe din Arad, asa ca cu 3 zile mai inainte de maretul eveniment m-am "prezentat" la Timisoara pentru a ma intalni cu niste prieteni ca sa mergem apoi la Arad.
Eram in taxi si, la un moment dat, tot vorbind de facultati (tema foarte en vogue in clasa a 12a iti dai seama...), o prietena din Timisoara (Larisa) imi spune: "Auzi mah? Nu vrei tu sa mergem in Danemarca la studii?" In acel moment am ramas perplex. Nu stiam cum de a scos asa o oferta :))Ulterior mi a explicat ca in urma cu cateva zile au venit la ea la scoala niste tipe de la un proiect(Hakes) care facilita inscrierea studentilor est-europeni la facultatile din Danemarca. Ideea cea mai importanta era ca studiile sunt gratuite la toate nivelurile in Danemarca la absolut orice nivel.
M-a entuziasmat foarte tare propunerea, le-am propus si alor mei si la o saptamana de la intoarcerea in Valcica natala, eram deja pe site-uri sa caut informatii. Ai mei erau foarte entuziasmati (poate mai entuziasmati ca mine...). Tot cautand informatii si tot sunand la Hakes m-am imprietenit si cu coordonatoarea :)))cu care inca ma mai sun din cand in cand.
Desi ideea initiala era sa PLECAM in Danemarca, Larisa a renuntat pentru ca a ajuns ulterior la concluzia ca nu ar rezista psihic departe de tara si de ai ei.
Alex (prietenul cu care sunt aici de un an si jumatate) aplicase in paralel cu mine in Anglia, insa dupa bunul obicei a aplicat in ultima noapte, a avut probleme cu cardul si cam aia a fost aplicatia lui :)))- soarte ar zice unii. Pentru ca avea aplicatia deja facuta, a trimis-o totusi la Hakes ( evident in ultima clipa :P), iar aici a fost acceptat.
Si iata-ne, draga mea,de peste un an si jumatate studiind, traind in Danemarca si bucurandu-ne de experienta nordinca, un adevarat exemplu de societate si comportament. Tare, nu-i asa?"

Bine ai venit la discuţii!

Consideră blogul acesta transpunerea unei întâlniri în care toată lumea povesteşte câte ceva. Cum unul îşi aminteşte de o situaţie amuzantă de la mare, din 1879, cum altul povesteşte despre o persoan care i-a schimbat viaţa, cum un al treilea, al patrulea sau al zecelea POVESTEŞTE.
Vă invit să îmi spuneţi câte ceva interesant, postările nu vor fi nici interviuri, nici reportaje, va exista o specie diferită de postare.
Fiecare povestire, aşadar fiecare om va fi votat, la sfârşit va exista şi un câştigător! :)
Can't wait to hear you speak!
Pentru câteva detalii în plus, www.ancatenea.blogspot.com