Aşa cum există poveşti pescăreşti, vânătoreşti sau de campanie, există şi poveşti "reportereşti". Jurnalistul, mai cu seamă reporterul, trece printr-o mie de situaţii ciudate pe care trebuie să le transforme în ştiri. Nu ştiu voi, dar eu mereu m-am întrebat, urmărind o transmisiune directă din "the middle of nowhere", cu câţi încăpăţânaţi a discutat, câte perechi de pantofi a rupt, câte aminţări a primit şi cât de mult aer a tras în piept până să le spună "Bună seara" telespectatorilor adânc înfipţi în fotoliu.
Întâmplarea (foarte plăcută, de altfel) a făcut să discut cu Ovidiu Buduşanu, actual editor la Observatorul de la Antena 1. După ce, timp de câţiva ani, a fost reporter de noapte, povesteşte calm, trăgând dintr-o ţigare pesemne foarte tare, întâmplări nu din irealitatea imediată, ci fapte. Slideuri din viaţa unui reporter. Slideuri succesive, care cuprind doar 1% dintre toate peripeţiile prin care a trecut. Partea care îmi făcea coroniţă cu semne de întrebare în jurul capului în legătura cu profesia asta a fost cea cu elementele cele mai cunoscute în jurnalele noastre de ştiri. Ţigani ( da, îmi asum termenul), nuntă, scandal, gălăgie.
Ovidiu Buduşanu îşi amintea cum într-o noapte a primit telefon de la o persoană importantă din televiziunea la care lucra pe atunci, prin care era trimis la o nuntă foarte colorată prin costume, voci şi muzică. Locaţia era chiar între blocurile unde cei care doreau să doarmă erau condamnaţi să audă dedicaţii şi ţipete. "Ajuns la faţa locului", după cum clişeul o spune, observă echipele de la Poliţia Comunitară cum pleacă resemnate. Era o misiune mult prea dificilă pentru ei. Se pare că a întrerupe buna dispoziţie a petrecăreţilor nomazi e ca şi cum ai încerca să convingi gruparea Al Qaeda să renunţe la atentate şi să se apuce de cusut goblen. Aşa că reporterul şi editorul încearcă să păşeaşcă printre nuntaşi, care se arată din ce în ce mai fioroşi pe măsură ce văd camera de filmat. Nu ascultă vreun cuvânt, aruncă înapoi doar ameninţări. Şi nu unele uşor de ignorat. Singura soluţie era să plece. Cu toate acestea, filmarea trebuia să se facă. Din acel loc sigur nu se putea realiza, ar fi însemnat dorinţă de spitalizare. Creativitatea jurnalistului i-a salvat şi de data aceasta, cei doi au mers la cel mai apropiat bloc, din balcoanele cărora se vedea mai bine scena destrăbălării nuntaşilor. Aici au bătut la fiecare uşă, la miezul nopţii, încercând să îi convingă pe locatari să le permită să filmeze din balconul lor. După foarte multe încercări, au găsit o cunoştinţă, absolut întâmplător, a lui Ovidiu, care i-a lăsat să facă ce îşi propuseseră, fără ca nuntaşii să îi vadă.
Filmarea s-a făcut, însă nu s-a transformat niciodată în ştire. Nu avusese toate calităţile unui eveniment jurnalistic, în cele din urmă. Deşi reporterul avusese toate elementele de curaj ale unui bun jurnalist. A meritat riscul? Sigur, ordinul venise "de sus". Printre locatarii perturbaţi se afla o cunoştinţă a dumnealui.
Poate dacă povestiri de genul acesta ar ajunge la urechile tuturor celor care se visează reporteri, s-ar înjumătăţi numărul celor 1300 de candidaţi la admiterea de la FJSC. Poate din Irak ne-ar transmite domnişoarele cu zâmbet larg, care până mai acum ne spuneau cum le merge balanţelor şi capricornilor. Ar fi mai bine, nu?
