Inidan plane crash survivors talk

În accidentul aviatic din India de acum două zile au murit 159 de persoane. Şapte au supravieţuit însă îm mod miraculos.
Iată ce povestesc: "Stateam pe locul cu numaul 23 si asteptam nerabdator sa aterizam. Avionul a atins pamantul, apoi a urmat o izbitura puternica, avionul s-a dezechilibrat si a iesit de pe pista," a povestit Joel Pratap D'Souza, in varsta de 24 de ani."Pilotul a pierdut controlul avionului, incerca sa il opreasca, nu a reusit si am ajuns in padure. In cateva secunde cabina s-a umplu cu fum si aeronava s-a rupt in bucati. Am vazut flacari venind de la avion si am auzit o explozie puternica"
Un alt supravieţuitor îşi aminteşte: "Avionul a pierdut controlul si s-a dus inspre jungla. Imediat a fost o explozie, am incercat sa sarim dar nu am reusit din cauza fumului. O parte din avion a luat foc si a fost o ruptura in avion. Impreuna cu alti sase am scapat, mi-am ars mana si fata cand am iesit prin spartura din avion. Am mers aproximativ jumatate de kilometru de la locul accidentului si am fost salvati de localnici, care ne-au dus la spital. A fost o experienta terifianta si sunt norocos ca sunt inca in viata."

Aeronava a explodat sâmbătă, în Insulele Mangalore. Avionul Boeing 737-800 transporta muncitori care se întorceau din Dubai.
Sura : Hotnews

Încă o lecţie!

Am primit acum ceva de timp pe mail o povestire de-a Ştefaniei şi, din nou, nu am vrut să îmi bag coada, drept pentru care am hotărât că este cel mai bine să fie publicată exact aşa cum am primit-o, pentru un plus de suspans. Let s read it!
"Citeam povestea cu Ioana si mi-a venit in minte un eveniment care s-a intamplat in Valcea, anul trecut. Gazduiam un tip din Bucuresti si, plimbandu-ne prin parc, am vazut ca era un meci pe stadion si am zis sa mergem. Am stat la meci si apoi am plecat spre centru. Cand am ajuns la statia de autobuz de pe Stirbei Voda, Stefan a realizat ca nu mai are portofelul cu el. Avea foarte multi bani la el, cadruri, legitimatii.
El s-a intors spre stadion, timp in care eu am inceput sa intreb oamenii pe strada daca nu au gasit cumva un portofel. Dupa 5 minute, ma suna Stefan foarte fericit. Portofelul lui fusese gasit de niste politisti, care, dupa ce s-au uitat in el (normal, suntem totusi in Romania), au decis sa i-l returneze. Mi-a zis ca nu ii lipsea absolut nimic din el. Cred ca a avut un noroc urias ca, pierzandu-si portofelul intr-un stadion full de oameni, sa il gaseasca tocmai niste politisti."

Someone said that love has killed more people than Cholera..

Ascultam într-o zi John Legend pe youtube, când un comentariu al cuiva mi-a sărit în ochi. Uite ce spunea :

"7 months ago 55

I fell in love with a girl when I was 12, each day I'd walk her home from school ,each day I spend hours with her. I spent four years asking her to be mine. when we turned 16 she said yes, we were together for just a short while, she met someone else and we split up.
we didn't see each other for 7 years, then had a chance encounter, we didn't tell each other but we were still in love.
we're now 38, both still in love, still waiting for Someday, we're working on it :)
never give up!"

Poate romantic, poate patetic, mie mi s-a părut interesant însă interesant cum oamenii îşi expun poveştile în spaţiul virtual.
Ah...Melodia era Someday-John Legend

Ultimele 26 de zile ale lui Left Eye

VH1 şi VH1 Soul lansau în 2007 un documentar considerat şocant. Ultimele 26 de zile ale Lisei Lopes, solista TLC, cunoscută şi sub numele de Left Eye, inclusiv momentul accidentului fatal au fost cuprinse în acest film. Materialul a fost realizat cu imagini surprinse tocmai de ea, care filma tot ce i s-a întâmplat în acea perioadă, pe care ea o considera de purificare, de analiză şi de meditaţie. Îşi dorea un documentar despre viaţa ei, în care să explice şi să clarifice numeroasele scandaluri în care fusese implicată, toate povestite de o nouă "Left Eye", cea care credea într-un medic miraculos, în numerologie şi care îşi dorea să construiască un centru de ajutor pentru copii în Honduras. În ultimele zile de filmare devenise obsedată de anumite premoniţii, accentuate de accidentul în care un copil murise, lovit de maşina în care şi ea era pasager.
Am ataşat prima şi ultima parte dintr-o poveste interesantă, ca să vă faceţi o idee.
Vizionare plăcuta! :)

Confession : " My life with Asperger's Syndrome"

Un alt fel de feminism

Ora 12 în Bucureşti. Aştept un taxi în faţa blocului, făcându-mi vânt în mod nervos cu un şerveţel. După zece minute apare şi maşina. Taximetristul, un bărbat de aproape 40 de ani, îmi cere scuze bâlbât pentru întârziere. Un "aşa e traficul în Bucureşti" venit din partea mea îi declanşează avalanşa de frustrări, astfel că limitatoarele de viteză, Primăria, Poliţia, hoţii de fier vechi, educaţia şoferilor, căldura prea mare pentru luna mai, toate contribuiau la viaţa sa nefericită, pe care eu aş fi putut să o consiliez. Mă simţeam ca în rubrica emisiunii "Garantat 100%", în care diferiţi taximetrişti îşi spun părerile despre viaţă. Cum bunul simţ este şi el calitatea pe care orice vorbitor o are în exclusivitate, dar pe care cei din jurul său niciodata nu o capătă, taximetristul mi-a rememorat o situaţie penibilă, care l-a făcut să demisioneze de la compania la care lucra înainte. Într-una din obişnuitele zile aglomerate de pe o strada din Bucureşti, o femeie iese din parcare fără a semnaliza, exact prin faţa taximetristului povestitor. Acesta reuşeşte să evite o coliziune şi îi face semn discret că nu a procedat corect. "Domnişoară, ce a urmat mi s-a părut inuman!", îmi spune bărbatul ridicându-şi ochelarii de pe nas. Femeia îi transmise un mesaj nu tocmai academic, gestual, cu un singur deget, acela mijlociu. Că un alt şofer din trafic dăduse semne de mitocănie nu era grav, problema era că acest şofer era tocmai o femeie, care îndrăznise să manifeste semne de vulgaritate, iar această femeie trebuia pedepsită, în numele tuturor bărbaţilor care iubesc femei pudice, dar care îşi manifestă dragostea în cel mai vulgar mod. Aşa că tânăra şoferiţă a fost binecuvântată pentru curajul său cu multe cuvinte necenzurate, ameninţări şi feţe acre. "Nesimţite sunt domne' piţipoancele astea", exclamă justiţiarul. Şi, ca să fie completă drama sa, mai târziu a aflat că individa îi făcuse plângere la compania la care lucra. Jignirea a fost prea mare, se ajunsese prea departe în lupta cu o femeie, aşa că bărbatul şi-a ascultat orgoliul şi a demisionat.
A cui a fost, aşadar, vina? Cine nu a înjurat suficient de obiectiv?

O revelaţie, două, trei...

Poveştile sunt peste tot unde întorci capul, peste tot unde îţi laşi urechea să audă. Că nu avem timp să ne lăsăm simţurile să se lipească de ele, este în dezavantajul nostru. De aceea şi postările mele au fost atât de rare. Şi nu, nu este o scuză pentru doamna profesoară Irene Buhăniţă, care îmi va nota acest blog la finalul semestrului, este doar o mică observaţie a mea.
Tocmai atunci când hotărâsem să vorbesc cu o mie de persoane şi să aflu o mie de povestiri, naratorul meu s-a enervat şi m-a făcut personaj static. Mi-am rupt piciorul. M-am gândit că s-a terminat cu blogul meu, mi-am semnat sentinţa la restanţă. Nu am avut parte de un moment revelator, aşa ca în filme, atunci când am picat de pe bicicletă şi mi-am fracturat cele trei oase, însă mi-am dat seama ca va fi o experienţă interesantă, o mică poveste a mea.
Pe cât de absurdă a fost întâmplarea, pe atât de plină de învăţături. Mi-am reinventat orice activitate. Am simţit miros de clor în spital, am fost plimbată cu căruciorul de către infirmieri, mi-am dat seama că partea feminină primeşte mai multă atenţie şi empatie.
Picăturile de inedit nu sunt nici căzăturile din cauza cârjelor şi nici frustrarea din discuţiile cu medicii care dau din umerii trişti că spitalul lor este în faliment şi mă trimiteau acasă, tot într-un picior. Nici oamenii de pe stradă care simulau compasiune şi se străduiau să nu ma doboare în viteza lor nu mai sunt interesanţi, concluzia mea a fost doar că timpul liber nu este bun.