O revelaţie, două, trei...

Poveştile sunt peste tot unde întorci capul, peste tot unde îţi laşi urechea să audă. Că nu avem timp să ne lăsăm simţurile să se lipească de ele, este în dezavantajul nostru. De aceea şi postările mele au fost atât de rare. Şi nu, nu este o scuză pentru doamna profesoară Irene Buhăniţă, care îmi va nota acest blog la finalul semestrului, este doar o mică observaţie a mea.
Tocmai atunci când hotărâsem să vorbesc cu o mie de persoane şi să aflu o mie de povestiri, naratorul meu s-a enervat şi m-a făcut personaj static. Mi-am rupt piciorul. M-am gândit că s-a terminat cu blogul meu, mi-am semnat sentinţa la restanţă. Nu am avut parte de un moment revelator, aşa ca în filme, atunci când am picat de pe bicicletă şi mi-am fracturat cele trei oase, însă mi-am dat seama ca va fi o experienţă interesantă, o mică poveste a mea.
Pe cât de absurdă a fost întâmplarea, pe atât de plină de învăţături. Mi-am reinventat orice activitate. Am simţit miros de clor în spital, am fost plimbată cu căruciorul de către infirmieri, mi-am dat seama că partea feminină primeşte mai multă atenţie şi empatie.
Picăturile de inedit nu sunt nici căzăturile din cauza cârjelor şi nici frustrarea din discuţiile cu medicii care dau din umerii trişti că spitalul lor este în faliment şi mă trimiteau acasă, tot într-un picior. Nici oamenii de pe stradă care simulau compasiune şi se străduiau să nu ma doboare în viteza lor nu mai sunt interesanţi, concluzia mea a fost doar că timpul liber nu este bun.